O Ne/Miscare in Fundal


E greu sa vezi luna de la fereastra mea, cel mai bine se observa o cioara care se asaza in acelasi loc. Faptul ma agaseaza si intr-o seara am iesit. Am vazut-o atarnand literalmente peste balconul vecinului de la trei. Am luat-o si am dus-o iute inauntru. Dar de-atunci am doar neplaceri. Primesc in fiecare zi scrisori de la poeti, de la cantaretii de muzica pop si toti imi cer sa instalez din nou pe bolta luna. Cu toate ca ei inteleg de ce ea trebuie sa stea la mine. Administratorul de bloc e cel mai insistent. Chiar ieri mi-a spus: asaz-o inapoi! Aceste apartamente nu-s facute sa pastrezi in ele luna. Apoi am adormit. Visul e verde. Cinci alergatori, unul dupa altul, ies din padure. Poarta chiloti scurti, albi, iar maieurile sunt impodobite cu semne necunoscute. Le vorbesc, dar nu aud nimic. Nu ma aud vorbind. Alergatorii se apropie de pod. Constant, cu miscarile elegant-regulate ale unei masini. Sunt barbati tineri, musculosi, gafaind, desi nu par sa depuna efort. Descopar, cu uimire, asemanarea dintre ei. Poate ca sunt frati. Opriti-va, le strig, o sa rupeti puntea! Nu se aude nimic. Gura se misca fara a scoate un sunet. Isi mentin ritmul. Trec pe podul care tresare, ma tin de capatul de lemn. Stau incremenita. Puntea vibreaza, pe urma se linisteste. Acum pot sa trec si eu.
 
 
Cand stau jos, in vis, s-ar putea crede ca am picioarele scurte. Fie. Dar cand stau in picioare, e mai neplacut. Picioarele mele nu ating pamantul. Va citesc surpriza in priviri, perplexitatea. Dupa cateva momente se gaseste intotdeauna cineva care sa ma ia in mod familiar pe dupa umeri si, printr-o apasare discreta, sa incerce sa ma aduca pe pamant. Acestia sunt prietenii, ei cred ca procedeaza bine, dar se inseala. De cum slabeste apasarea, ma destind si ma inalt mai sus. Douazeci, treizeci de centimetri. In ciuda taliei mele mijlocii, ii domin pe toti cu umerii si capul. Trece un inger (nu-s eu). Ceilalti beau ceva pentru a-si masca tulburarea. Nu mai e nimic de adaugat, doar ca timpul trece, continua sa treaca, dar aici mai putin irevocabil decat in alta parte. Nu departe, se construiesc blocuri, se traseaza noi drumuri si monstruoase buldozere termina de cucerit lumea. Oamenii practici se intreaba de ce nu se da asalt acestei insule care e visul. Ce se asteapta ca sa o parceleze? Se citeaza cifre, se expun argumente logice si, bineinteles, nimeni nu acorda importanta siluetelor ce continua sa mearga zi pe zi pe potecile ireale, pastrand acest coltisor ca un element ritual. Din toate acestea precis nu va iesi niciodata o poveste. Asta e lucrul (cel mai) extraordinar: niciodata o poveste. Povestile au toate un sfarsit, mereu acelasi in fond, or aceasta nu are. In clipa in care scriu aceste randuri, cateva siluete stau in coltul visului. Pana cand?